...

12 cu 13

E seara si ma feresc de 12 ca sa nu fie 13, vineri-13. Am in minte trei cuvinte cu "a" si amintirea unui vi(s)col pe drumul de intoarcere din oras. Si pentru ca timpul trece si se apropie 12 cu 13, renunt la cuvintele cu "a" si spun/intreb doar atat:
-Ce poate sta pe cap?
-Necazul...
............................... [now you go] .......................................
Cristi s-a gandit... la prostii. Gabi la berete. Iata debutul unui joc din seria stupidului "Ce incape intr-o valiza?" care ma va scapa pe mine un timp de rusinea de a nu fi postat nimic pe blog de patru (?) luni. Nu zile de luni, luni de zile.

Materie prima de artist

Pentru a exista creatia trebuie sa existe un nimic. Fraza asta ar putea reuni cele 267 de pagini de roman ale lui somerset maugham. Dar cu mai putin succes la public decat actualul titlu “luna si doi bani jumate”.

Ce inseamna nimicul lui charles strickland/ paul gauguin? Viata mizera de pictor debutant la paris in etapa post- mariaj fericit, copii frumosi si venit stabil. De ce ar pleca un barbat de 40 de ani in lume pentru a deveni artist? Pentru ca “unii oameni nu sunt nascuti unde trebuie. O intamplare i-a aruncat intr-un anumit mediu, dar ei au intotdeauna nostalgia unui camin pe care nu l-au cunoscut”. Adica nostalgia locului in care se intelege ca “lumea intreaga e populata de fiinte ciudate care fac lucruri ciudate” si se stie ca “omul nu este exact ceea ce vrea el sa fie, ci doar ceea ce este silit sa fie”.

Iar unii oameni sunt siliti sa traiasca lumi, altii sa le creeze.

w. somerset maugham – luna si doi bani jumate

Tu stii ce e pe 22 septembrie?

Pe douazeci si doi septembrie sarbatorim a 530a zi de cand s-a redeschis biblioteca, a 7.481a de cand m-am nascut eu si a 18.612a zi de cand a terminat sergiu nicolaescu primul sau film. Tot pe douazeci si doi septembrie se implinesc 100 de zile de cand a murit feriga vecinei, 42 de cand suportul ghiveciului ei s-a mutat cu un etaj mai jos si 10 zile de cand e iarna si la noi, si-n Africa de sud. Ocazie foarte buna pentru a demonta.

CLISEU: Atunci cand iubeste cu adevarat o fata, baiatul o vede ca viitoare mama a copiilor lui.
ION: Eu clar nu. La modu’ ca ador copiii si, nu ma intzelege gresit, o iubesc pe anca, dar le vad pe cele doua oarecum separate. Nu stiu de ce. Ca le vad impreuna, poate chiar o sa fie impreuna cand se va intampla, dar le simt separate. Dificil de explicat. Ca si cum ar fi doua lucruri total diferite. Cat imi plac copiii. Si cum o iubesc pe anca.
IO: Cred ca baietilor le e frica de interioarele fetelor. Intai (>10 ani), de cel situat in partea inferioara a corpului. Apoi (>18 ani), de cel situat in partea superioara. Cand in sfarsit se obisnuiesc cu interioarele, li se face frica sa nu puna “mana” altul pe ele. Nici chiar copilul lor.
CLISEU: Exista dragoste adevarata.
ION: Cu toate ca vine si pleaca, cred in dragoste. Cred ca este o amestecatura a celor mai grozave sentimente ever.
IO: Cred in pasiune, care e trecatoare. Mai cred in comoditate, greu vindecabila. Cel mai mult cred in acorduri de asociere pe termene limitate de buna intelegere.
CLISEU: Faci dragoste sau sex.
ION: Diferenta consta in modul de abordare. A se citi “in mangaieri”. Sexul e ca un tort fara glazura de ciocolata.
IO: Cred ca dragostea e doar un sex de calitate superioara. Doar ca unii vor sa largeasca sfera semnificatiilor acestui cuvant. Pentru ei marimea conteaza. Si "dragoste" e mai lung.
ION: But still… Uneori femeile sunt si o alta cale de a te termina decat masturbarea.
IO: Gresit. Sexual, femeile sunt numai o alta cale de a te termina decat masturbarea. Asta daca nu vorbim despre orgasmul intelectual.

Dupa toate astea, daca te intrebi ce ai facut pe 22 septembrie 2008, stii sa-mi raspunzi?

Reply pentru un comment niciodata dat pentru ca nu si-a gasit formularea: Post-ul meu e la fel de ridicol pe cat e sa vorbesti despre dragoste si sex. Sexul nu se discuta - se face. Dragostea nu se discuta, nu se face - se simte.

Despre o curva

Nu m-am maritat, nu am facut niciun copil, nu am spalat niciodata chiloti barbatesti, dar undeva in mine exista o femeie. Si acum 28 de ore, in Piata Operei, printre steagurile alb-violete fluturand in soare, printre ecourile strigatelor sincronizate a 12 000 de timisoreni si damfurile de rahat de porumbel, acea femeie din mine a fost profund jignita. Pentru ca sub balconul judecatii “binelui si al raului” si al transmisiunilor PRO TV Timisoara, nemaibatandu-si capul cu gasirea vreunei rime si imbratisand versul alb, suporterii Politehnicii aclamau insufletiti: “Mama lui Zambon e o curva”.
Voi sunteti Poli?

Un plus... de kilograme

In 1976, Thelma D. Toole arunca manuscrisul fiului sau pe biroul unui editor din Louisiana cu recomandarea: “Citeste-l, ca merita”. Asta dupa telefoane insistente date vreme de cateva saptamani si sinuciderea tanarului autor John Kennedy Toole cu vreo decada inainte, la doar 32 de ani. Dupa cinci ani, romanul primea premiul Pulitzer.

New Orleans-ul e locul de nastere al jazz-ului, orasul cel mai mare din Louisiana, cu o populatie majoritar afro-americana si catolica si cu un nume imprumutat de la ducele de Orleans, Filip al II-lea. In New Orleans, pe strada Desire, isi duce viata d-na Reilly alaturi de fiul sau, Ignatius. Intre doua pensii ale mamei, tanarul de 30 de ani se roaga Sf. Medericus pentru sanatatea intestinelor sale si urzeste planuri contra Myrnei Mirkoff, iubita din facultate ce ii amenintase virginitatea. Inevitabilul se produce si Ignatius, supraponderalul somer, doctor in sociologie si nihilist, e scos din inertie de o gafa a mamei sale. Urmeaza pentru Ignatius procesul lung si chinuitor al gasirii unei slujbe. Iar pentru d-na Reilly, tranzitia intre prietenia cu muscatul si aceea cu Santa Battaglia, bunica jucatoare de popice si izvor nesecat de sfaturi mai mult sau mai putin inspirate.

Revenind la recomandarea d-nei Toole… “Conjuratia imbecililor” e genul de carte care iti cere sa intarzii cu somnul pana-n miez de zi, sa-ti prepare una dintre cele mai sofisticate cafele si sa mai si suni de trei ori pentru a afla ora exacta inainte de a-ti relua lectura. O activitate destul de placuta, de altfel.

John Kennedy Toole – Conjuratia Imbecililor

Despre timpuri limitate si eternele regrete

21 de premii. Atat a adunat vier minuten in doi ani. Intre ele, doua premii ale publicului pentru cel mai bun film “gay & lesbian”. Prin 2007, traiectoria vier minuten s-a intersectat cu aceea a festivalului anonimul din sfantul gheorghe. Premiul special primit aici nu a fost alaturat imaginii peliculei pe site-urile de specialitate. Dar anonimii prezenti vara trecuta in delta au avut ochi sa vada si destula intuitie cat sa recomande filmul mai departe. Multumim, dragos.

O copilarie debutand cu succese muzicale si finalizata cu abuzuri sexuale. O sarcina culminand cu moartea fatului. O condamnare pentru crima. Cat de multe experiente negative trebuie sa aduni pana la 21 de ani ca sa-ti poti considera existenta ratata?

Si totusi, vier minuten nu este un film despre ratare si jenny von loeben. E un film despre dragostea din tinerete a d-nei Kruger, profesoara de pian octogenara, pentru colega sa de la infirmeria spitalul militar. E un film despre dragostea unui tata adoptiv jongland intre datoria paterna si atractia sexuala pentru fiica lui. In fine, e un film despre dragostea nemuritoare pentru muzica, in care frustrarile acumulate intr-o viata intreaga sunt condensate in vier minuten (patru minute) de recital de pian.

vier minuten, 2006, regie si scenariu chris kraus

un megaloman mai mare decat mine

Cand vine vorba de femei, ai mai multe optiuni. Unu: sa le arzi de vii. Doi: sa le tai in bucati. Trei: sa le ineci. O spune arturo bandini, muncitor la fabrica de conserve din los angeles. Acelasi tanar care citeste freud, spengler si schopenhauer, scriitorul celor trei titluri pe care le califica drept “geniale”, individul care trateaza vulgul cu un “nu merita nici sa te pisi pe el”. Si asta in timp ce traieste povesti de dragoste de debara cu manechine din reviste si-si viseaza culmea gloriei in care va striga “lasati femeile sa se dezbrace si sa vina la mine“ iar “un morgan sau un rockefeller al zilei de maine va licita douasprezece milioane de dolari pentru verigheta care apartinuse mamei lui bandini, cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor”.

“Drumul spre los angeles” e romanul betiei autentice, cu unduiri ale limbii si torente de ganduri si actiuni fara noima. Numai ca – unu: de arturo bandini m-am atasat de mic cand, in “o sa vina si primavara…”, oscila intre a-si uri sau nu tatal bigam. Doi: “drumul spre los angeles” mi-a imbogatit vocabularul cu sapte cuvinte. Trei: john fante ar putea descrie genial si actul expectorarii in centrul unui bulgare de excremente.

Si pentru ca lectura sa nu-ti fi fost pur gratuita:

1. intempestiv - care se produce pe neaşteptate, la timp nepotrivit; neaşteptat şi nedorit, neprevăzut, inoportun
2. infatuat - plin de sine însuşi, îngâmfat, înfumurat
3. prolix - lipsit de concizie, prea complicat; (despre oameni) care se exprimă cu prea multe cuvinte (adesea inutile), confuz sau complicat
4. pudibond - care aparţine unei persoane pudice; care afectează o pudoare exagerată; ruşinos
5. bigot - care urmează cu mare severitate toate preceptele rituale ale unei religii; (om) habotnic; bisericos
6. filistin - om mulţumit de sine, făţarnic, laş, mărginit
7. becisnic - (om) vrednic de compătimire, lipsit de personalitate, de inteligenţă şi de energie

john fante - drumul spre los angeles, ed. humanitas fiction 2008

(A)Normalitate

Daca m-as masura: As ajunge pana in china.
In ultimul an: Am crescut 10 000 km.
Contin: heliu si flori de iasomie.
Sunt sensibila: Doar la bataia vantului.

Pieptul mi-a crescut numai pe dinauntru.
Imi tin unghiile scurte ca sa nu adun sub ele prea mult nisip din prea multe locuri.

Iubesc: Oameni si locuri. Numai la plural
Mi-e frica: Sa nu-mi pierd puterea de a-mi purta casa in spate.
Prefer: Intrecerile in optimism, unde as darama pe oricine.
Fericirea pentru mine: E un lucru mare. Am fost pe acolo si o traiesc retroactiv.

Vad lumea prin perdelele tuturor locurilor in care am ajuns.
Pastrez raiul.

Am: O vanataie pe calcaiul stang de la dansul pe plaja;
O zgarietura pe genunchiul stang de la facut focul in delta;
10 muscaturi de tantari;
20 de ani si multe amintiri.

de bia, ca musculitza de otzet e plecata in vacanta

Jurnalistilor aspiranti cu accese de grandomanie: foamea, de knut hamsun

Deriva intre sediile ziarelor, insomnie, foame. Articole refuzate, saracie, foame. Falimentul creierului, depresie, foame. Asa ar rezuma un taciturn romanul foamea al lui knut hamsun. Si poate ca nu ar omite nimic daca ar adauga finalul imprevizibil si marturia jurnalistului de acum doua secole: “Vedeti, munca mea nu e ca a celorlati oameni; nu pot sa ma apuc de treaba si sa ispravesc o anumita catime in fiecare zi. Trebuie sa astept momentul potrivit. Si nimeni nu poate sa spuna sigur cand vine inspiratia. Trebuie s-o astept.”

Sa inaltam un bogdaproste ca in zilele noastre toate aceste sacrificii nu-si mai au rostul. Sa multumim cerului ca nu mai e nevoie sa sa ne compromitem vazul citind, sa ne tocim auzul ascultand sau sa ne incendiem girusurile creierului gandind. Secolul “coperti”-lor de reviste, al “casca-ti ochii”-lor in subtitlurile de ziare, al “banii nostrii”-lor pe ecrane la stiri pregateste o noua constitutie in tara mass-media. Aceeasi tara care desfasoara acum referendum pentru desfiintarea cacofoniei. Ca cam atat a mai ramas in picioare intre regulile gramaticale.

Un accident invizibil de pe google earth

Cu un weekend la tara. Asa a inceput totul. Iar acum stau cu o jumatate de pui pentru supa in portbagaj, cu amintirea unei jumatati de drum deja parcurse in minte si, din bun-simt, cu doar o jumatate de injuratura proaspat rostita pe buze.

E duminica seara, ora 7 si putin dupa buzias. Doua-trei masini trec prin stanga mea, dar sunt ale politiei. Celelalte cateva sute stationeaza pe partea dreapta. De plictiseala, incep sa imi inchipui cum as reactiona ca jurnalist in cazul unui accident rutier in lant precum cel care se pare ca a avut loc undeva cu mult in fata.

Daca as fi jurnalist, as fi platita ca jurnalist si nu as cadea victima oboselii firesti dupa un weekend la tara, as incuia masina si as pleca… Nu. Intai mi-as trage masina pe dreapta. Apoi as incuia-o. Si abia dupa as lua-o pe jos vreo doua sute de metri pana la locul accidentului pentru a smulge declaratii si a constata avarii si victime.

Dar sunt numai o studenta la jurnalism, falita de meserie si mult prea obosita. Iar timpul trece repede. Suntem lasati sa ne continuam drumul spre timisoara. Accidentul va ramane poate necunoscut pentru presa locala. In schimb, cele patru masini avariate fata-spate sunt atent observate de cel putin cate o pereche de ochi din fiecare masina aflata pe DJ 592 buzias-timisoara intr-o duminica torida de 3 august.

E deja 8. Intram cu viteza melcului in mosnita. Isi fac aparitia organele politiei rutiere din localitate. Sunt doua la numar si privesc cerul. Par sa fi descoperit un nou soare. Altul decat cel care le-a ars parbrizele soferilor de pe DJ 592, stationand o ora putin dupa buzias.

Ajungem in timisoara la 8.30, fara interventia vreunui angajat din serviciul public. La intrarea in oras, o duzina de proaspat fosti pasageri ai tramvaiului patru traverseaza strada cu trei metri inaintea trecerii de pietoni. Frana, ambreiaj, stop, viteza intai, acceleratie – soferul din fata. Frana, ambreiaj, stop, viteza intai, acceleratie – eu. Frana, ambreiaj, stop, viteza intai, acceleratie – celelalte cateva sute de masini din spate, poate chiar pana in mosnita.

Se face ora 8, 32 de minute si 45 de secunde asteptand dupa pietoni, dar nimeni nu pare ingrijorat de cum trece timpul. Devin nostalgica. Or sa-mi lipseasca toate aceste masini care acum se risipesc prin timisoara, o sa-mi lipseasca sentimentul perderii de vreme, o sa-mi lipseasca romania. Le voi plange chiar de maine. Imediat ce-mi voi depune actele de emigrare. In canada.

ca timisoreanca, de 5 ori mai norocoasa

M-am născut în Timişoara. Şi da, se poate spune despre mine că am crescut pe balcon. Unde altundeva ar putea creşte un micuţ timişorean decât pe balcon şi printre blocurile de câte o locuinţă pe metrul pătrat, printre strigătele de “Hai la masa!” ale vecinilor de scară şi stradă, printre ultimii trei copaci rămaşi “în picioare” într-unul din spaţiile verzi cu pretenţii de parcuri. Acestea toate au reprezentat într-o etapă timpurie a copilăriei mele timişorene o serioasă ameninţare la dorinţa de libertate. Târziu, mult mai târziu, am înţeles că libertatea înseamnă cu totul altceva decât credeam eu la acea vreme.

Dar astăzi ştiu. Ştiu că în oraşul meu locuitorii sunt, în medie, cu 10 ani mai tineri decât în restul ţării. Ştiu că, deşi reprezentăm numai 1, 4% din totalul românilor, noi, timişorenii, dublăm acest procent când vine vorba de totalul românilor salariaţi. Ştiu, de asemenea, că rata şomajului în Timişoara se apropie hotărât de 0 – dacă ţinem cont şi de piaţa neagră a muncii - şi că principala problemă cu care ne confruntăm e lipsa forţei de muncă. În fine, mai ştiu că unul dintre foştii vicepremieri ai ţării visa prin 2005 la o Românie cu “42 de Timişoare” - vis frumos, dar utopic.

Pentru că substantivul propriu “Timişoara” este defectiv de plural. Pentru că oraşul meu ticsit de oameni şi clădiri îmi oferă un alt orizont decât cel după care tânjeam în copilărie - îmi oferă de fapt mii de orizonturi, îmi deschide în faţă mii de posibilităţi. Pentru că libetatea înseamnă să te afli mereu în situaţia de a alege. Iar, din acest punct de vedere, ca timişorean eşti de cel puţin cinci ori mai norocos decât restul românilor.

bucurosi de olimpiada? bucurosi! bucurosi!

Îşi duc viaţa la peste 4500 de metri altitudine, în regiunea supranumită “Acoperişul lumii”. Sunt în mare parte păstori sau călugări şi nu se pot lăuda cu lideri politici cu vederi expansioniste. Se mai numesc încă tibetani, dar numele riscă să li se piardă. La fel ca ţara, la fel ca identitatea naţională, dizolvate în graniţele marii Chine.

În 1949, “Armata de eliberare” chineză a invadat Tibetul. De atunci, s-a încercat prin toate mijloacele să li anuleze tibetanilor conştiinţa apartenenţei la o naţiune care nu mai există din punct de vedere politic. În prezent, locuitorii “Acoperişului lumii” continuă să militeze pentru independenţă. Dar protestele lor sunt întâmpinate cu violenţă de forţele de intervenţie chineze, se soldează cu arestări, morţi şi răniti. Între timp, Tibetul ca naţiune continuă să moară.

Ce fac statele democratice în acest timp? Îi încredinţează Chinei totalitariste sarcina organizării Jocurilor Olimpice de Vară din 2008. În acest caz, alternative precum Toronto, Paris, Istambul sau Osaka, aflate şi ele pe lista de opţiuni a Comitetului Olimpic Internaţional, pălesc în faţa fratelui mai mare (ca şi număr de locuitori) Beijing. Pe ce considerente? Potenţialul pieţei de achiziţie chineze este imens. Jocurile Olimpice au nevoie de sponsori pentru a putea supravieţui ca eveniment.

Şi totuşi. Merită să murdărim un simbol al democraţiei - Olimpiada -, asociindu-l imaginii unui stat ce calcă în picioare cele mai fundamentale drepturi ale omului? Cine are datoria de a lua atitudine în cazul Tibetului? Merită ca sportivii participanţi să îşi sacrifice anii de antrenamente boicotând această ediţie a Jocurilor Olimpice? Unde sunt acum autoproclamaţii apărători ai democraţiei şi drepturilor omului? Sau “drepţii” lumii occidentale intervin numai atunci când abuzurile au iz de petrol?

În perioada 8-24 august 2008, TVR va difuza în exclusivitate Jocurile Olimpice de Vară de la Beijing. O ediţie a cărei Flacără Olimpică, simbol al păcii, a fost pentru prima dată stinsă în timpul protestelor protibetane din Franţa. O ediţie al cărei crez, “O singură lume, un singur vis”, ar putea fi înlocuit cu un altul – “Lumea e China, visul - o Chină cât mai mare”. În fine, o ediţie pentru a cărei difuzare televiziunea naţională plăteşte din banii noştri.

8 ore, traiesc porno

Irvine Welsh – Trainspotting (1993)
Rents, sick boy, begbie şi spud o ard împreună pe străzile din leith de mici. Majoratul îl ating, după caz, narcomani, alcoolici sau dipsomani. După 25 de ani, sătui de viaţa agitată, pun la cale o fraundă ce-i poate pune pe picioare. Pe fiecare. Însă numai unul reuşeşte să dea lovitura. Care dintre ei şi în ce fel aflaţi din carte. Sau din film (1996).

Irvine Welsh – Porno (2002)
Aceiaşi prieteni din leith, aceeaşi dorinţă de a da lovitura, aceeaşi dava de care sunt dependenţi şi care le frânează orice iniţiativă. Numai că tipii sunt acum mai maturi cu 10 ani, mai bogaţi cu un conflict ce arde mocnit în mijlocul lor, gata de a debuta cu succes în industria filmului porno.
1 oră – primele 80 de pagini
Atenţia mi se târăşte mulţumită de pe o pagină a cărţii pe alta. Pe vârful limbii îmi stau câteva din trivialităţile preferate de noii mei amici davaişti.
3 ore – alte 200 de pagini
Stau pe fotoliu. Îmi mişc ritmic piciorul drept. Unghiile mi le rod cu mai mult spor ca niciodată.
3 ore şi zi cu record – 250 de pagini
Am o pereche de ochi super-încercănaţi. Nu mă deranjează.
ziua 4 – the end, the exact moment after
Maxilarul inferior mi s-a prăbuşit până la baza gâtului. O şuviţă de salivă a luat-o serios pe acelaşi drum. Nu-mi revin. În continuare pe fotoliu, însemnez:

"S-a scurs aproape un sfert de secol, sfertul cel mai bun, iar eu n-am făcut nimic, nimic, nimic… NU SUNT O RATATĂ, PIZDA MĂ-SII. Eu sunt frumoasa Nicola Fuller-Smith, cu care orice bărbat întreg la minte ar vrea să se culce."

"E-ntotdeauna o plăcere să parăseşti pe cineva când îţi spune că i-ar plăcea să te mai vadă, pentru că, inevitabil, va veni o vreme când o vei părăsi pentru că nu mai vrea să te vadă. Aşa e mult mai plăcut."

"Mă gândesc că sick boy e un exploatator înnăscut, instinctiv, o creatură a timpului său."

"Tipu’ poartă o geacă de piele umflată, maro, demodată, tenisi nike vechi, o pereche de levi’s şi ceea ce pare a fi un tricou dungat, dintr-o colecţie revoltător de veche de la paul and shark. Bineînţeles, efectul de ansamblu strigă de la o poştă - puşcăriaş."

"Am impresia că simt miros de copil; e un damf de pişat şi pudră. După care o tipă mai tinerică, care n-arată deloc rău, da’ cu o faţă îngrijorată, intră şi ma salută din cap."

"Mai ţii minte, frank, când ne-am cunoscut, când ai venit prima oară la mine? Eu da. Eu jucam fotbal la links, cu tommy şi cu alţi doi tipi de la bloc. După care vii tu cu gaşca ta. Cred că erau şi spud şi rents acolo. Noi eram încă la şcoala primară."

"Reuşesc să-i schiţez un zâmbet firav, îndreptându-mă spre camera mea, unde mă prăbuşesc pe pat. Nu mai fac niciodată filme porno."

Adio, vineri! Mi-a făcut plăcere. Sper să ne mai vedem. Şi tot cu un Irvine welsh in faţă. La fel de bun

in caz ca te intrebai ce e cu pozele de langa papi

poveste de dat coltul - altora

31 iulie 2008, rapidul timişoara-mangalia

Caut cu privirea pe sub banchetă găleata în care i s-a scurs fetei tot sângele din obraji. Pun tremurul uşor al mâinii pe care mi-o întinde pe seama reţinerii ei de la tutun. Îi iau din mână preţiosul document al unicului nostru vecin de compartiment şi vagon. Citesc:

Mitrea Adrian-Şerban

… Eliberat conditionat din Penitenciarul …

… 4 (patru) ani şi 6 (şase) luni

… lovituri cauzatoare de moarte…

OOOOOOK! Tot sângele îmi urcă în cap. Inclusiv cel al lui andy, din găleata de sub banchetă. Nu mai ştiu unde trebuia să ajungem. Am uitat numele şcolii de vară. Ong-ul din care facem parte. Capitala greciei. Al doilea prenume al meu. Am nevoie la baie.

31 august, un supermarket din timişoara

Îmi ţin averea, 50 de lei, în mână şi viitoarele posesiuni, două - pachete de absorbante, tuburi de pastă de dinţi, kile de pere -, în cărucior. Îmi cedez de două ori locul la casă în faţa unor adulţi mai ocupaţi. Mă aşez în urma lor, lăudându-mi în gând bunătatea şi aruncând un ochi vastei game de prezervative de pe stativul din dreapta.

Uite-l mă! Un tânăr, fruntaş la coada noastră, escaladează grilajul din stânga, se strecoară pe sub un grilaj geamăn şi mai la stânga şi hop! a ajuns la coada unei casieriţe mai iuţi – de mână. Şi uite cum îi e smulsă punga cu cornuri de pe bandă. Uite cum e luat de mâneca tricoului. Uite cum e împins şi tratat cu nesimţitule. Şi de cine? De un ciufut la a doua tinereţe, răpus de căldura de afară, ajuns cu întârziere la coada amicului meu atlet în timpul liber.

Ciufutul strigă 111 (greşit, amice, e 112). Apoi strigă paza. Apoi le alternează. Atletul meu preferat îi rămâne alături, suportându-i jignirile. Pentru că el e paza. Dar mâine nu va mai fi.

31 iulie 2008, rapidul timişoara-mangalia

Am ajuns la herculane şi ne tutuim. Andy e la a doua bere - adi la a şaptea. Vorbeşte despre displayuri de mobile phones, gura portiţei, adrian năstase, străzile din bucureşti, cei nouă ani de închisoare (trei condamnări). Berile îi compromit fluenţa, dar ce spune e mai interesant decât romanul cocainei al lui agheev. La craiova, ieşim pe coridor. Andy mimează somnul - Adi ne trimite la culcare. Ne arată cheia compartimentului (e aici, sus, la uşă; închideţi-o, să nu intre careva peste voi) şi ne urează somn uşor.

Morala: Atâta timp cât nu toţi se află de partea corectă a gratiilor, e important să ne plasăm gratiile în interior.

ceva ce eu n-am sa fac niciodata

mi-e dor de-o grasa

De cotnari. Să-i simt greutatea printre degete şi gustul dulce pe vârful limbii. Să-i admir rotunjimile în timp ce-mi aluneca pe esofag. Să mi se joace prin vene, să-mi aducă sclipirea în ochi, să mi-o pună la lumina lunii, pe o plajă pustie la marea neagră.
Reneg donatorii de coaste. Le arunc în valuri adidaşii şi şosetele. Le îngrop în nisipi p*lele scoase pe gură. Le tratez ohurile şi ahurile afectate cu câte un şut în fund. Stop nimeni nu mai e ca tinelor mincinoase. Stop lacrimilor de crocodil când nu suni cu săptămânile. Stop răsăriturilor împreună. Mi-e ruşine de soare. Pentru noi doi pur şi simplu nu mai e destul loc sub el.
A rămâne sau a pleca din vamă, tratându-l pe nenorocit cu un mai du-te-n măta. Iată întrebarea. Plus că… Încep să-mi fac griji. Băieţii sunt ca vodka. Tari la început, după care îţi dau dureri de cap. De prea mult timp, prea multe băuturi spirtoase. Ce paté să mai iasă şi din ficatul meu?

caut megafon pentru libertate

Adună toate viciile societăţii americane a anilor ’60, amestecă-le bine şi toarnă-le într-un singur personaj. Spune-i personajului McMurphy. Plasează-l apoi în spaţiul având menirea de a aduce oameni la normalitate: sanatoriul de boli mintale. Scrie un roman pe această temă (1964) şi acceptă propunerea lui Milos Forman de a-l ecraniza (1978). Felicitări! Tocmai ai salvat generaţii întregi de la ignoranţă. Cu al tău “Zbor deasupra unui cuib de cuci”.

Nimic nu este ceea ce pare. Asta află McMurphy (Jack Nicholson) odată intrat în sanatoriul “condus” de sora Ratched (Louise Fletcher). Spaţiul nu reprezintă decât un refugiu pentru pacienţi, nebunia este răspunsul aşteptat de personal în urma aşa-zisei “terapii”, răul arătat cu degetul e mai puţin rău decât instanţa care îl stabileşte. Împiedicat la tot pasul de sora-şefă, deţinutul cartofor McMurphy încearcă să le arate “cucilor” autoexilaţi în sanatoriu calea spre zbor. Şi, într-un fel, reuşeşte.

Ca forţă a mesajului transmis, filmul “Zbor deasupra unui cuib de cuci” e un megafon. Dar nu unul prin care se strigă “Sunt liber!”, ci unul prin care personajul principal pronunţă răspicat “Măcar am încercat...”.

Ken Kesey - Zbor deasupra unui cuib de cuci (1964), roman ecranizat in 1975 de Milos Forman (regizor)